Cel mai bun tata pentru copiii nostri

Toata lumea stie cat de multe schimbari aduce aparitia unui bebe in viata mamei. In primul rand corpul tinerei mamici sufera transformari. Uneori permanente. Apoi viata sociala si profesionala se schimba complet. De cele mai multe ori mama ia o pauza de la job pentru a se dedica cresterii copilului. Ca sa nu mai vorbim de petrecerile si iesirile cu prietenii care se raresc semnificativ, cel putin in primele luni.

Se pune foarte mult accent pe toate aceste lucruri si mamica este oarecum in centrul atentiei. Cei din familie o sprijina si o ajuta sa se adapteze noilor responsabilitati si provocari.

Dar taticii? Oare aparitia unui nou membru al familiei nu este o provocare si pentru ei? Oare nu au si ei temeri si nelinisti? Oare nu trebuie si ei sa renunte la sine, punand pe primul loc binele mamei si a copilului? Oare nu se simt si ei coplesiti de noul rol sau chiar neglijati de proaspata mamica?  E drept ca viata lor profesionala nu se schimba, ei continuand sa interactioneze cu alti adulti aproximativ 8-10 ore pe zi si nu trec prin traumele unei nasteri. Dar schimbarile din familie ii afecteaza si pe ei direct.

Cred ca acum e momentul sa recunosc cu toata sinceritatea ca atunci cand am devenit prima data mama nici macar nu mi-au trecut toate aceste lucruri prin cap. Coplesita fiind de noul meu rol si noile mele responsabilitati , toata atentia mea era canalizata pe copil si pe cum ma simt  eu. Acum imi dau seama ca am gresit.

Noroc ca nu ne-am dat batuti si am invatat sa comunicam unul cu altul. Am invatat amandoi cum sa gestionam schimbarile. Am perseverat si am devenit mama si tata si a doua oara. Si a treia oara. Am inteles ca suntem impreuna in povestea asta , nu unul impotriva celuilalt.

Am crescut si noi ca parinti , alaturi de copiii nostri. Inca o facem.

Dragul meu sot,tu sigur stii asta, dar eu  vreau sa-ti reamintesc ca esti cel mai bun tata din lume pentru copiii nostri. Cred cu tarie asta pentru ca:

  • Ai avut enorm de multa rabdare cu Maria noastra cand ea, micuta fiind, refuza sa interactioneze cu tine. Imi amintesc ca nici macar nu dorea sa te priveasca si se refugia in bratele mele. Dar tu ai stiut, cu tact si blandete , sa ii captezi atentia si sa o atragi. Astazi este topita dupa tine.Maria 2
  • Imediat dupa nasterea lui Vlad,cand eu eram plina de hormoni si plangacioasa si irascibila, tu ai ales sa stai cu noi acasa cateva saptamani bune si te-ai ocupat de copii si de casa. Si ti-au iesit toate, mai putin alaptatul 🙂
  • I-ai invatat pe Tudor si pe Maria sa mearga pe bicicleta. Ai stiut sa ii incurajezi sa se ridice si sa incerce iar dupa fiecare cazatura. Tot  tu i-ai invatat sa inoate. Sau sa patineze. Ei stiu ca atunci cand e vorba de activitati de genul acesta se pot baza tati. Sunt sigura ca la fel va fi si pentru Vlad.
  • Te descurci incredibil de bine sa gestionezi manifestarile de preadolescent pe care le are Tudor. Il accepti asa cum este el, fara sa incerci sa il schimbi. Si m-ai ajutat si pe mine sa vad cat de minunat este copilul nostru cel mare, chiar daca nu se pliaza neaparat pe imaginea pe care mi-o formasem eu pentru el.Tudor
  • Te pricepi de o mie de ori mai bine ca mine sa il culci pe Vlad . Cu mine nu vrea niciodata sa doarma, e hiperactiv si cauta joaca. Cand il pui tu in pat, te asezi langa el si il cuprinzi in brate, aluneca lin in lumea viselor.14681714_1244852192252555_3940114080606084342_n
  • Iubesti muzica si le-ai transmis si lor iubirea asta. Nimic nu ma incanta mai mult decat sa te privesc cum asculti muzica la maxim si dansezi in living impreuna cu cei trei copii ai nostri. Si lor le place la nebunie sa danseze cu tati. Pe covor, pe canapea sau chiar pe mobila 🙂 .
  • Esti perfect capabil sa ai grjia de Tudor, Maria si Vlad atunci cand eu lipsesc cate 2-3 zile de acasa. Ii duci si aduci de la scoala, gradi, le dai mancare, le verfici temele, le pregatesti pachetele,ii speli si ii culci. Sunt foarte linistita pntru a stiu ca ei sunt siguranta cu tine.

Pentru toate aceste lucruri si pentru inca multe altele esti minunat. Si cel mai bun tata pentru copiii nostri.

Anunțuri

Fricile Mamelor

Cand devii mama descoperi in tine puteri nebanuite si frici despre care nu stiai ca exista. Cred ca in momentul in care afli ca esti insarcinata primul sentiment care pune stapanire pe tine este  fericirea. Dar dupa ce trece putin euforia te cuprinde incetisor un alt sentiment care nu prea o sa-ti mai dea pace. Acel sentiment e frica. La inceput se strecoara incetisor ca un gand razlet „dar daca…?”, apoi se cuibareste de-a binelea. Incerci sa alungi gandurile cu un „lasa ca o sa fie bine”dar temerile revin iar si iar.

Frica ca sarcina nu o sa decurga bine, frica ca bebe nu e sanatos, frica de nastere, frica ca nu o sa te descurci cu bebe, frica ca nu o sa fii o mama buna. Te napadesc toate in acelasi timp sau pe rand.

Nasterea nu inseamna nici pe departe sfarsitul fricilor, ci dimptriva. Apar altele noi. Frica  ca nu ia suficient in greutate, frica ca nu stii sa il linistesti, frica ca se poate imbolnavi, frica ca se poate ineca, lovi.

Iar mai tarziu apare frica de a-l lasa singur, frica ca nu il poti proteja mereu, frica ca va gresi, frica ca l-ai traumatizat pe viata. Lista e lunga. Si de fapt astea sunt cele mai comune, cele mai des intalnite. Exista insa si frici atat de intense sau atat de absurde incat nu vorbim niciodata despre ele.

De cele mai multe ori fricile astea le ascundem adanc in noi si le lasam sa ne macine. Ne facem singure zeci de ganduri si scenarii, ne framantam singure si apoi ne certam. Lasam gandurile astea negative sa ne invaluie si de multe ori nu impartasim cu altii ceea ce simtim. De ce nu o facem? Poate de jena, de rusine. Sau de frica de reactia celor din jur „ce-o sa zica X sau Y despre mine daca ii povestesc  ce imi trece prin cap?!”

Dar cu cat lasam fricile sa puna stapanire pe noi , cu atat ne va fi mai greu.

Personal, cred ca cea mai buna metode de a scapa de frici este sa le confrunti. Si cum poti face asta mai concret? In primul rand constientizandu-le si apoi verbalizandu-le.

Am avut ocazia sa fac lucrul acesta chiar acum cateva zile la intalnirea organizata de Centrul Parintii Spun Prezent. Acolo, inconjurata de alte mamici, ca si mine, am pus pe hartie cele mai ascunse frici ale mele.

Centrul Parintii Spun Prezent a adunat o comunitate de mamici calde si deschise, care se cunosc de mult si intre care s-au legat prietenii. Mamici care se ajuta si se sustin reciproc. Si care m-au primit cu drag. In atmosfera asta prietenoasa a fost simplu sa astern pe hartie , binenteles sub protectia anonimatului , fricile care ma framanta , sa le impaturesc si sa le pun alaturi de cele ale celorlalte mamici.  Sa le amestecam bine si apoi sa luam cate un biletel si sa il discutam cu empatie. Care este motivul pentru care simtim asta? Cum va fi daca frica noastra se va intamla i realitate? Ce putem controla si ce nu depinde de noi? Ce putem accepta? Ce solutii avem?

Cea mai misto treaba care a iesit din intalnirea asta a fost sa descopar cu uimire ca si alte mamici impartasesc cele mai absurde frici ale mele! E linisitor sa afli ca sunt oameni care iti inteleg si impartasesc framantarile. Si poate iti ofera o alta perspectiva sau abordare asupra problemei. Chiar daca frica nu a disparut, macar am infruntat-o. Si nu am fost singura. I-am taiat balaurului un cap. Mai are vreo 6. Da’ nu-i bai. Macar l-am vazut si stiu cu cine ma lupt.

Asa ca va invit si pe voi sa faceti acelasi lucru. Puteti face asta la o cafea cu prietenele. Sau cu oameni apropiati din familie.Important este sa aveti curajul sa constientizati care va sunt fricile si apoi sa le verbalizati. Nu vor disparea ca prin farmec. Dar infruntandu-le veti deveni mai puternice.

 

 

4 Motive pentru care ador la nebunie sa fiu Mama

Cel mai frumos lucru care i se poate intampla unei femei este sa devina Mama. Atat de frumos incat nici nu pot exprima in cuvinte minunatiile care vin la pachet cu maternitatea. Si totusi, cu greu, am pus la un loc  cateva cuvinte care sa contureze motivele pentru care eu ador la nebunie sa fiu Mama. Iata 4 dintre ele:

  1. SOMNUL  De cand am devenit mama am inceput sa ma bucur de somn. Noptile mele sunt pur si simplu minunate. Inainte era groaznic. Dormeam doar cu sotul meu. Doar in patul din dormitorul nostru. Aveam doar o repriza de somn neintrerupt pe noapte. Nimeni nu imi fractiona somnul! In weekend-uri dormeam pana la ore nesimtite.Habar n-am cum rezistam. Acum lucrurile sunt mult mai bune. Am parte de mai multe reprize de somn pe noapte! Chiar 3-4 in unele nopti. Si am ocazia unica de a ma muta dintr-un dormitor in altul, de la un copil la altul. E foarte palpitant, nu ma plictisesc niciodata. Fie ca e vorba de dureri de burtica, febra, pus pe olita sau trezit la 5 dimineata, mereu sunt luata prin surprindere.
  2. LINISTE SI INTELEGERE Ce spun eu e litera de lege . Copiii asculta si fac intocmai ceea ce le spun eu. Nimeni nu pune la indoiala sau contesta ce am hotarat eu. Niciunul dintre ei nu comenteaza niciodata. Cuvintele „nu vreau” nu exista in vocalularul lor! In casa mea este mereu liniste si pace. Conflictele intre frati sunt de domeniul SF-ului.Copiii se iubesc si se ajuta reciproc.  Sunt empatici si plini de compasiune!
  3. CURATENIE De cand am devenit mama casa mea este un exemplu de curatenie. Toate lucrurile sunt la locul lor. Jucariile stau asezate cuminti in cutii. Hainele sunt mereu curate, calcate si impaturite in dulapurile lor.Pe mobila nu a mai poposit un fir de praf din secolul trecut cand eram doar eu si barbata-miu in casoaia asta mare. Si atunci desenam inimioare pe mobila prafuita. Parchetul straluceste , geamurile lucesc, baile sunt dezinfectate. E uimitor cum maternitatea are acest efect asupra casei…
  4. TIMP Timp pentru mine , bai frate! P’asta il iubesc  cel mai mult. Asta e cea mai misto chestie care vine la pachet cu maternitatea. O gramada de timp liber doar pentru mine. Am atat de mult incat efectiv nu mai stiu ce sa fac cu el. Avand in vedere ca dorm atat de bine, sunt atat de odihnita, copiii sunt asa de cuminti si casa e asa de curata, eu chiar nu ma pricep sa il folosesc. Dumnezeule, adica ce as putea face? Sa citesc? Sa alerg? Sa fac o baie lunga cu spuma in baie? Sa imi aud gandurile??? Doamne fereste!

Pauza

Ma plimb prin casa de colo colo cu cana de cafea in mana. Pendulez intre dulapul cu haine de unde nu prea stiu ce sa aleg si pantofarul care, desi da pe dinafara, mi se pare gol.Le las balta si ma duc in baie unde e mai simplu sa pun mana pe periuta si pasta de dinti si sa le pun in bagaj.

Urmeaza sa plec la un curs in alt oras, curs  care va dura 3 zile. 3 zile si 2 nopti. Fara copiii. Hmmm…….

Las balta bagajul, mai beau o gura de cafea. Nu am nici un chef sa plec, recunosc. Ma asez pe canapea. Langa mine, lasat parca la intamplare,gasesc un album foto cu poze mai vechi. Incep sa intorc paginile una cate una, dar mintea mi-o ia inainte si incepe sa intoarca anii, unul cate unul.

Si acum 6 ani imi faceam bagajele. Sau ma rog incercam. Era primul curs la care plecam, tot asa pentru cateva zile, de cand ma intorsesem la munca dupa concediul de crestere copil. Tudor avea 3 ani, Maria 1 an jumate.

Imi aduc aminte ca incercam sa pun cateva lucruri intr-o geanta. Tudor sarea pe pat in camera mea fix langa hainele pe care eu incercam sa le pregatesc. Langa, printre, direct peste haine.La gramada. Televizorul mergea pe un post de desene, binenteles cu volumul dat la maxim.

Maria era in baie pe olita si ma striga cu foc ” gaaataaaa mamiiiii, stelge-ma!!!” L-am lasat pe Tudor sa sara in continuare pe hainele mele proaspat calcate( cu gandul ca poate n-o sa se vada prea tare ca sunt botite cand am sa le port) si m-am dus la fiica-mea sa rezolv problema fundamentala a vietii de mamica, si anume sa o sterg la fund.

In drumul spre baie m-am impiedicat pe rand de doua masinute, o Alba ca Zapada in miniatura si de ibricul de cafea( si cat il cautasem!). Dupa ce am trecut cu bine de asemenea obstacole, am pupacit cu drag doua falcute bucalate in timp ce doua manute mici m-au prins de dupa gat. Mirosul nu mi-l mai amintesc, dar cu siguranta exista!

Cand am terminat si m-am intors cu Mariuca in dormitor, am constatat ca disparuse Tudor. M-am apucat sa il strig si sa il caut prin casa. Am realizat insa rapid ca el se hilizea de mama focului bine ascuns in valiza cu care vroiam eu sa plec. Valiza din care scosese putinele lucruri pe care eu reusisem sa le bag inauntru.

Era asa o harmalaie in casa mea, de imi venea sa ma iau cu mainile de cap si plec. Haine si jucarii aruncate este tot, copii care tipau, topaiau si alergau care incotro.

O oala cu ceva in ea fierbea pe aragaz. Ceva ce ar fi trebuit sa fie cina noastra in seara aceea. Barbatu inca nu ajunsese acasa , da ma sunase sa ma roage sa ii calc si lui vreo 3 camasi. Sa aiba si el cu ce sa se imbrace cat sunt plecata. Si , daca pot, sa pregatesc hainutele pentru fiecare copil pentru fiecare din zilele in care voi lipsi. Ca sa ii fie mai usor.

Eu eram deja obosita franta. Si flamanda. Si nespalata.Si cu bagajele nefacute.

Abia asteptam sa plec.

Imi doream cu disperare sa plec. Sa iau o pauza de la tot si de la toate. De la facut mancare si spalat haine. De la strans jucarii prin casa si spalat olite. De la pregatit hainute pentru gradi si nopti nedormite. Sincer imi doream sa nu mai traga nimeni de mine, sa nu mai aud „mamiiii!” din cinci in cinci minute. Imi doream sa port si eu o conversatie cu un adult fara sa fiu intrerupta.

Imi doream sa imi aud gandurile.

Si am plecat.

Si am dormit toata noaptea neintrerupt, am mancat in tihna, am discutat cu alti oameni.

Si mi-a fost un dor cumplit de copiii mei. De glasurile lor subtirele, de caldura si moliciunea lor cand se trezesc dimineata, de bucuria din ochii lor cand ma vad.

Inchid albumul de fotografii si las pe masuta cana goala de cafea. Ma apuc iar de bagaje. Maria si Tudor sunt la scoala. Vlad e la cresa. Deja mi-e dor de ei.

Obosita sunt si acum. Poate mai obosita fiindca provocarile sunt mai mari acum.Dar acum stiu ca exista un timp pentru toate. Da pauzele sunt bune. Chiar necesare cateodata. Din cand in cand.

Cum va spuneam, nu am nici un chef sa plec.

 

 

 

 

 

 

Cu mainile la spate

Veronica sta in prima  banca  pe randul de la usa. E o fata maruntica, tunsa scurt, baieteste si cu fata plina de pistrui.Eleva in clasa a sasea, desi pare mult mai mica. Poarta o uniforma uzata cu patratele albastru cu alb si sort albastru inchis. A primit-o acum doua luni, cand a ajuns aici, la casa de copii.

Sta cuminte si tacuta in banca , cu mainile la spate asa cum doreste profesoara. Aceasta se plimba printre banci si pune copiilor intrebari despre lectia de ora trecuta.

Veronica sta cu frica in san sa nu o intrebe si pe ea. Nu si-a invatat lectia. Nu si-a facut nici temele. Nu ii place profesoara. Nu ii place aici. Aseara a adormit plangand. Ca de altfel in fiecare seara de cand se afla aici.

Clasa e mica si inghesuita, plina cu banci masive din pal si schelet de fier. Varul candva alb de pe pereti se scorojeste pe alocuri. La fel si vopseaua de pe usa veche de lemn. In partea de sus a usii a fost candva un geam dar acum gaura e acoperita de o bucata  de carton. In coltul din stanga lipseste o buna parte din el.

Privirea fetei aluneca spre usa. Prin locul ramas gol ea vede holul pana in capat unde incep scarile. Tresare. Isi zareste fratele, Doru, cu un an mai mic, cum coboara in fuga scarile. In spatele lui vin rapid doi elevi mai mari. Unul il prinde de maneca si apoi de gulerul uniformei imobilizandu-l. Celalalt il plezneste scurt si cu furie pe Doru peste fata.

Veronica inchide instinctiv ochii. Ca si cum simte si ea arsura loviturii. O cuprinde o frica teribila. Nu stie ce sa faca. Vrea sa deschida gura si sa ii spuna ceva profesoarei dar se opreste paralizata. A mai vazut alti copii pedepsiti de profesori sau de pedagogi pentru ca au parat.

Priveste in continuare nemiscata prin gaura din usa. Doru a cazut in genunchi si isi acopera capul cu mainile.Nu scoate nici un sunet. Primul dintre cei doi elevi mai mari il loveste cu piciorul in coaste. Apoi amandoi pleaca si il lasa acolo. Dupa cateva secunde Doru se ridica in liniste si isi  scutura pantalonii prafuiti. Nu plange. Urca inapoi scarile.

Veronica simte un nod in gat si incearca din rasputeri sa isi opreasca lacrimile. Ramane privind spre usa, neputincioasa, cu mainile la spate.

 

Intaia data

Masa pe care stateam era rece , tare. Barele de fier de pe laterale erau acoperite partial de vopsea scorojita.Abia acum le vedeam, desi ma agatasem de ele cu toata puterea mea, in cautarea unui punct de sprijin.La fel de scorojite erau si suporturile metalice pe care imi sprijineam picioarele larg departate.Nu le mai simteam raceala, era infierbantata carnea pe mine. Nu mai aveam papucii de casa in picioare. Habar n-aveam cand imi cazusera.

Respiram greu, sacadat. Priveam in jurul meu de parca as fi fost un actor intr-un film si abia acum descopeream detaliile.

Pe tavanul alb murdar de deasupra mea se vedeau niste pete maronii, ca si cum cineva ar fi improscat cu putere. O fi sange?! am gandit eu cu voce tare. O asistenta care isi facea de lucru la o masuta de instrumente medicale sterile(?!) ridica privirea si plictisita imi raspunse ca n-are cum.

Privirea mi-a alunecat spre geam.Vedeam ramurile mari si puternice ale unui stejar.Batea usor vantul si printre frunze intrau cateva raze de soare cald de sfarsit de august.

Respiratia mi se normalizase. Nu ma mai durea nimic. Eram linistita. Doamne, am reusit!

Am nascut natural! Am un baiat!Am reusit, am reusit!

Il simtisem iesind din mine.Il vazusem. Un ghem de carne vanat si murdar.Il tinea doctorita cu amandoua mainile si incapea tot in palmele ei, asa chircit cu genunchii stransi si capul in piept.Nu ii vedeam fata mica, dar il auzeam tipand. Tare, articulat, cu durere parca.Tipa si pentru mine. Eu nu fusesem in stare sa tip,sa strig.

Asa trebuie sa arate oare? Sigur e al meu? Mda, al meu e. Sunt singura care tocmai a nascut p’aici , alt bebelus nu mai e, nu aveau cu care altul sa-l incurce, deci al meu e.Da oare ce-i cu sangele ala de pe el? Si ce vanat e! Ramane asa? Da ce tipa, frate!

Era prima data cand vedeam un nou nascut. Nu si ultima 🙂 .

Priveam cum il pusese doctorita pe o masuta mica. Apoi l-a luat o asistenta, l-a masurat, l-a cantarit  si l-a invelit intr-o carpa. Apoi a plecat cu el.Ce bine, ca urla cam tare.

703

Eu am ramas pe aceeasi masa veche, sa termine doctorita . Deh, mici retusuri.

Cate femei au stat pe masa asta inaintea mea… cate lacrimi au curs pe obrajii lor… cata durere au vazut peretii astia…si au vazut-o mai bine decat au vazut-o oamenii.

Dintr-o data ma simteam puternica.Reusisem cea mai grea incercare din viata mea de pana atunci. Si facusem fata cu bine. Daca am facut eu asta, pot sa fac orice. Nimic nu mi se mai parea greu.Ma simteam super femeie, de parca eu singura pe lumea asta fusesem in stare sa dau viata, sa nasc, sa aduc pe lume un copil.

Am reusit, am reusit! Nimeni nu mai e ca mine.

O asistenta m-a ajutat sa ma ridic si sa imi pun papucii (uite ca au aparut !).Apoi am mers singura , pe picioarele mele cativa metri pana la un pat intr-o camera alaturata.M-am intins cu capul pe o perna murdara, asistenta mi-a pus pe burta o sticla de plastic plina cu gheata si apoi m-a invelit cu o patura veche care ma intepa.

Dar nu conta nimic.O bucurie mare pusese stapanire pe mine.Nu aveam stare. Radeam singura. Inima imi batea cu putere. Imi venea sa strig in gura mare ca sunt mama. Ca in clipa aia in care eu am adus un prunc pe lume ceva s-a schimbat fundamental in univers si ca lumea nu o sa mai fie niciodata la fel. Ca totul ar trebui sa stea in loc pret de cateva momente ca sa inteleaga grandoarea si maretia celor intamplate.Trebuia sa impartasesc cu altii ceea ce simteam asa ca am inceput sa sun.

La copil nici macar nu ma mai gandeam. Eram bucuroasa si povesteam la toti ca da, am nascut. Am baiat. Da, 3kg 200. Si 51 cm. Da, natural.Si ce sa vezi, parca nici nu a fost asa greu.

Dupa ce am sunat si am trimis mesaje la toata lumea care ar fi putut fi interesata catusi de putin de maretia lucrului infaptuit de mine, am stat si mi-am lasat bataile inimii sa se domoleasca.

Si brusc m-a traznit: unde mi-e copilul? Unde l-au dus? Ce-i fac asistentele alea? Daca plange? Si eu nu sunt langa el? M-a cuprins asa un dor de bucata aia de carne vanata careia nici nu-i vazusem bine fata. Dor sa- l vad, sa il tin in brate, fiindca nu o facusem.

Am primit in sfarsit aprobare sa merg pe salonul de mamici , altul decat salonul pentru copii, dar macar la acelasi etaj. Aproape am alergat. Nu cunosteam deloc spitalul, nu mai fusesem niciodata, dar am gasit instinctiv salonul copiilor.M-au alungat insa asistentele, ca trebuie sa il spele intai si apoi or sa mi-l aduca in salon.

Mi l-a adus intradevar mai tarziu infasat intr-o pelinca.Mi l-a pus in brate L-am tinut cu stangacie. Nu mai era murdar si parca nici asa de vanat. Avea ochisorii inchisi si buzele stranse intr-un botic bosumflat, de parca spunea unde-ai fost? de ce m-ai lasat aici?

Stateam asa cu el in brate pe marginea patului de spital si ma uitam la el.Asta-i copilul meu. Doamne, chiar al meu e. Si eu acuma ce sa-i fac? Oare cat trebuie sa il tin in brate? Ca mi-a cam amortit mana. Ar trebui sa fac ceva? Mi-am apropiat fata de a lui si l-am pupat pe obrajor. I-am simtit pe buze pielea fina. A inceput sa scanceasca. M-am panicat. De ce plange? M-am uitat spre asistenta. Cred ca paream cam inspaimantata fiindca mi l-a luat. Mi-a zis sa vin la ora 9 sa il alaptez.

Am rasuflat usurata. Mai e pana atunci.

Am ramas singura cu gandurile mele. Ma cam cuprindea un soi de panica. Treaba era cam serioasa. Copilul asta  chiar exista. Nu prea mai e cale de intoarcere. E chiar al meu. Eu sunt chiar responsabila de el. Adica da, bine, asta mi-am dorit, dar parca chiar asa?!

Ei, hai ca nu-i chiar asa greu. Uite ca e dragalas. Si parca seamana cu taica-su. Cum a facut el boticul ala bosumflat.Si avea pielea asa catifelata.Hai ca uite, o sa ma duc la 9 si o sa fie bine.

Si m-am dus. Si mi-a trantit asistenta copilul in brate si un biberon cu lapte praf si mi-a zis hraneste-l. Un biberon greu, de sticla. Mi se parea ca cantareste jumatate cat copilul. Si tetina aia imensa nu are cum sa incapa toata in gurita lui mica. Da’ a incaput.Si a mancat.

Pana m-a traznit o idee. Stateam cu el in brate pe un scaun de lemn scorojit.Am pus alaturi biberonul, mi-am descheiat nasturii la camasa si am apropiat copilul de san.Nu stiam absolut nimic despre alaptat, despre atasare corecta sau despre colostru. Dar nici nu a fost nevoie. A stiut el.A prins sanul cu o siguranta uimitoare si a inceput sa faca ce stia el mai bine. Sa suga.

Eu stateam tampa pe scaunul de lemn. Cu dureri de burta de ziceam ca nasc inca o data.Cu inima stransa.Cu un soi de bucurie gatuita de o teama cumplita.

Eram doar eu si el. Asa a inceput.

La sanius

Iarna înseamnă zăpadă și ger. Chiar și așa tot ieșim din casă. Copiii au nevoie să își consume energia și iarna. Timpul petrecut afara e mai scurt intradevar dar mai intens.

Daca vremea e buna( nu viscolește și nu e ger sub -5 grade) mie îmi place să ies afară la zăpadă. Și celor mai mulți copii ai mei le place( excepție face asta micu’ nu știu sigur de ce). Activități exista, diverse chiar. Putem sa ne bulgarim, sa facem un om de zapada sau sa ne dam cu sania.

La săniuș de exemplu se pot întâmpla și incidente mai puțin fericite din păcate.

Sa luam de exemplu un derdeluș de vreo 200m și multă lume laolaltă. Copii și părinți dornici sa se  distreze cu sania, cu fărașul sau nailonul, fiecare cu ce are in dotare. Aglomerație maximă și gălăgie multă. Ca pe orice partie pe mijloc aluneca la vale săniile și pe margine se urca înapoi în deal.

Buuun. Eu și cu Maria tocmai urcam derdelusul pe margine. Ea in fata mea la vreo 3 m, eu in urma ei trăgând sania. Vad cum din deal vine cu viteza o saniuta cu o fetița și o izbește in plin pe Maria mea care zboară efectiv de pe pământ și cade lata intr-o parte. Totul s-a întâmplat intr-o fracțiune de secundă și deși era la 3 metri in fata mea nu am apucat decât să o strig. Instinctiv am dat drumul saniei pe care o trăgeam după mine și am alergat spre Maria.

În urma mea, din păcate, fetița cu sania a intrat în plin în sania noastră și s-a răsturnat și ea.

Repet. Noi mergeam pe margine, nu pe mijlocul pârtiei pe unde trec săniile.

Din fericire, din maximă fericire, nici Maria mea și nici cealaltă fetița nu au pățit nimic. Mulțumesc lui Dumnezeu putea fi urat.

Mămica fetiței a ajuns și ea rapid langa copilul ei.

Copiii sunt copii.Se joaca , nu sunt atenți, se pot lovi. Accidente se întâmplă des fara voie.

Dar oare care este responsabilitatea noastră ca adulți și părinți? Pentru noi îi supraveghem fara discutie. Sau cel puțin așa îmi place să cred. Și așa a fost și în cazul de fata. Și totuși nu ii putem tine mereu de mana, nu ii putem proteja tot timpul. Mai ales că de la o anumită vârstă copilul trebuie lăsat si singur. E absolut necesar pentru încrederea în sine.

Părerea mea este că responsabilitatea noastră că adulți și părinți este, pe lângă a ne supraveghea și proteja copiii, in primul rand de a-i educa. În cazul de fata suntem responsabili sa îi învățăm să se ferească singuri pe ei înșiși dar și să îi ferească pe ceilalți.

Ok, am încredere să îmi las copilul sa se dea singur cu sania pe ditamai derdelusul aglomerat. Consider că e suficient de mare. Dar inainte ii explic măcar câteva lucruri elementare. De exemplu cum sa aștepte până când pârtia e suficient de liberă până să se dea. Sau să folosească hatul saniei pentru a schimba direcția de mers spre stânga sau spre dreapta. Sau să strige „partie!” daca vede că sunt oameni în calea lui care nu sunt atenți. Sau să frâneze când consideră că urmează să întâlnească un obstacol.

În egală măsură sunt responsabilă să ii explic copilului că este absolut necesar să urce înapoi derdelusul doar pe margine. Că e important sa privească doar in fata și să fie atent la ceilalți oameni care coboară. Că trebuie să se ferească daca vede că urmează un impact. Să sară intr-o parte și să se protejeze pe sine.

E vital, zic eu.

Da, după ce ii explic toate astea il las și singur pe partie.

Orice experiență e buna daca putem învăța ceva din ea.

Hai sa avem cu toți grija de copiii noștri și să îi creștem frumos.

 

 

La drum cu copiii

A fost o surpriza si pentru  mine, va spun sincer.Una placuta, binenteles.

Ce sa va spun, drumul nu a fost de groaza, cum ma asteptam. Nici macar naspa nu a fost. Nu a urlat nimeni, nu a plans nimeni, nu s-a enervat nimeni. Bine, poate un pic eu pe final de drum.

Dar per total a fost chiar placut. Si am mers dimineata cand copiii sunt activi si odihniti. La ore la care ei nu dorm.

Pentru asta insa trebuie sa multumesc tehnologiei.Slava Domnului ca s-au inventat telefoanele mobile si tabletele. Mda, asta e secretul meu intunecat. Tudor a avut telefonul, Maria tableta iar Vlad o jucarie zgomotoasa cu baterii bune.

Si fiecare se juca cu sonorul aproape de maxim. Daca mai adaugam si statia sotului si radioul de pe fundal cam pierd sirul decibelilor.

A ajutat si faptul ca am avut la noi gustari si apa. Am mai jucat si niste jocuri dragute cum ar fi. Fazan(preferatul lui Tudor) sau Eu vad.

Dar ce mi-a placut cel mai mult a fost ca nu au intrebat de 100 de ori „cand ajungem?”, „cat mai avem?”, ” cat timp a trecut de ultima oara cand am intrebat cand ajungem?”.Nu au cerut sa ne oprim.

Bai si sa fiu sincera drumul a fost cam lung. Atat de lung ca la un moment dat eu m-am cam plictisit. Si imi era si foame. Si as fi avut nevoie si la baie…

Asa ca am inceput sa imi bombardez sotul cu intrebari de genul „cati km mai avem?”, ” cat mai e pana la urmatoarea benzinarie?” sau „mai avem mult?!!!!”.

Una peste alta drumul a fost o placere. Intrbati-l pe sotul meu…

Absente motivate

Da, stiu, am lipsit de p’aici! Da, stiu, cam multisor…dar oricum timpul e relativ.

Daca a remarcat cineva, daca si-a pus careva intrebarea pe unde sunt si de ce nu mai scriu nimic, iaca motivul e unul simplu si cat se poate de omenesc. Mi-a fost lene, fratilor. Mi-a fost o lene teribila sa ma inchid intr-o camera( cu copiii chitaind pe langa usa), sa deschid laptopul si sa pierd notiunea timpului. Asta in timp ce ai mei copii, veseli si pusi pe distractie , in vacanta fiind , m-ar fi strigat pe 3 voci ” mamiiii, vino sa te joci cu noi!”

Mi-a fost lene sa deschid facebook-ul si sa incep sa dau pagina in jos urmarind poze frumose, sa citesc articole interesante, sa vad statusuri amuzante, doar ca 2-3 ore mai tarziu sa constat ca nu-mi mai amintesc nimic.Si ca mi-am propus sa stau doar cateva minute…

Facebook-ul imi mananca timpul. Cum bine zicea o prietena foarte draga mie. Ca doar, ce? E seara, ai culcat copiii, stai si tu cateva minute pe telefon sa vezi ce s-a mai intamplat. Chiar daca esti obosita…doar cateva minute. Si cand ridici privirea din telefon constati ca e 2 noaptea si acusi se trezeste  aia mica sa pape. Si tu nu ai castigat nimic. Doar oboseala si ochii rosii.

Si cum timpul meu e pretios am hoatarat sa nu il mai irosesc pe facebook. Si ce sa vezi?! OMG, am continuat sa exist, bine merci.  Sotul si copiii s-au bucurat de prezenta mea activa, prietenii( aia adevarati) nu m-au uitat( ba chiar m-au si vazut in carne si oase si chiar am socializat fata in fata) iar cartile mele dragi au petrecut timp de calitate in compania mea.

Cu alte cuvinte toata lumea a avut de castigat.

Si a fost o vacanta de vis. Petrecuta cu oameni dragi si calzi. Cu somn de voie, cu stat in pijamale pana la pranz, cu cafeaua savurata in tihna, cu joaca si harjoana, cu mancare multa si buna, cu miros de carte si luminite din brad.

Singurul meu regret e ca … s-a terminat vacanta!

 

Rezolutii pentru anul viitor

Citeam zilele astea rezolutiile unor oameni pentru 2017. Planuri de viitor, vise, obiective inalte. E o moda cred sa iti faci planuri pentru anul viitor. Sa le scrii frumos pe hartie( sau Facebook) sa le impartasesti cu cei din jurul tau  si apoi  sa faci ce?

Sa se astearna praful pe ele in timp ce tu te lasi prins in grijile marunte de zi cu zi. Si poate la final de an sa le cotrobai printr-un cotlon si sa constati ca o mare parte din ele nu s-au indeplinit.

Sau poate te focusezi si le implinesti pe toate.

Daca ar fi sa fac si eu o lista cu ce imi doresc de la anul viitor, lista mea ar arata cam asa:

  • Vreau sa ma dau in leagan intr-o zi de vara;
  • Vreau sa conduc cu muzica la maxim si cu vantul fluturandu-mi pletele;
  • Vreau sa imi invat copiii sa fie fericiti.
  • Vreau sa ma prinda miezul noptii cu o carte buna in mana, cuibarita intr-o patura calduroasa;
  •  Vreau sa fac dragoste in zori de zi;
  • Vreau sa savurez o cana de cafea aromata cu o prietena veche;
  • Vreau sa imi dau jos ochelarii fixisti cu care privesc lumea;
  • Vreau sa iert pe cei ce mi-au gresit;
  • Vreau sa iubesc oamenii frumosi din jurul meu;
  • Vreau sa alerg desculta prin ploaie de vara;
  • Vreau sa ma joc libera;
  • Vreau sa ascult valurile marii si sa imi invat copiii sa le auda.

Am inchis ochii si in mintea mea le-am implinit deja pe toate. Abia astept sa le traiesc!

TU ce iti doresti pentru anul  ce vine?